Strălucind prin empatie
„E mai important să fii bun decât să ai mai mult”
- Disponibil în:
- English
- Română
Am întrebat-o la ce s-a gândit în acele momente, când pe toate canalele erau imagini cu oameni fugind din calea războiului, cu ce puteau lua în mână, cu vieți schimbate peste noapte. „Că oamenii ăștia au nevoie de ajutorul nostru. Și că trebuie să împărțim resursele noastre cu ei, că e mai important să fii bun decât să ai mai mult. Că ei au mai mare nevoie de acele lucruri decât mine. Și noi avem, chiar avem. Cred că ne-am învățat cumva să ne plângem și să vrem mai mult, dar chiar avem, avem de unde să dăm.” Aceasta a fost filosofia și mantra ei, de la început.
„Și eu sunt mamă de trei copii și efectiv nu reușesc să-mi imaginez cum ar fi să plec cu o valiză, cu trei copii de mână, să-mi las soțul, tot... toată viața și să mă duc undeva unde nu cunosc limba și unde nu știu pe nimeni”.
Cuvintele sale sunt încărcate de emoții și din ele răzbate empatia. Anca Mușat este doar unul din miile de români care au decis să se implice în sprijinul și găzduirea familiilor de refugiați ucraineni ajunse în România. Poveștile de viață, destinele deturnate de război ale familiilor cu care a interacționat, pe care i-a ajutat, o însoțesc și îi ghidează acțiunile, pașii, multe din deciziile din ultimul an.
„Eu ajut în măsura posibilităților. Pun la masă și la bătaie toate resursele. [...] Dar, efectiv, nu pot să nu fac asta. M-am implicat emoțional, m-a prins povestea asta și nu mă pot detașa, nu pot să o iau ușor. Când ei îmi cer ajutorul, fac tot ceea ce aș face și pentru prietenii mei sau pentru familia mea, încerc să caut o soluție.”
„Noi chiar nu reușim să înțelegem!”
„Cunosc o familie care deja nu mai are casă, i-a fost bombardată. Și întrebarea pe care [oamenii] și-o pun acum este: dacă se încheie mâine războiul, noi unde ne întoarcem? În același loc, dar cum ridicăm casa? În cât timp? Cine ne ajută? Și cum trăim între timp? Din ce vom trăi? E și asta o provocare în sine”. Situațiile despre care vorbește ne sunt deopotrivă familiare și foarte străine. Auzim zilnic vești și povești despre ororile războiului din țara străină, însă ne considerăm protejați de o soartă similară.
M-am întâlnit pentru prima dată cu Anca Mușat într-o zi friguroasă de luni, la o cafenea, aproape de locul unde lucrează. Vorbim despre emoții, despre decizii, despre ajutorul oferit și primit în acest an. Spune că a fost impresionată de la început de criza refugiaților, de cei care fugeau de război către alte țări, lăsând totul în urmă. S-a implicat încă de la început cu pachete de alimente și donații, iar familia și prietenii au ajutat-o în acest demers.
„Noi chiar nu reușim să înțelegem. Ăsta a fost unul din motivele care m-a împins, încă din prima zi, să încerc să ajut. La început, strângeam pachete, pentru cei care veneau în Gara de Nord. Și copiii mei strângeau pachete, la școală”, îmi povestește.
